Suferinţe grave precum durerea sau depresia nu pot fi relatate de animalul de experienţă, nici examinate la microscop.
Descrierea bolilor şi găsirea de noi aplicaţii medicamentelor rezultă numai din practica clinică.
Ştim enorm de multe despre tumori şi aproape nimic despre pacientul cu cancer.

În lipsa cercetării clinice uităm astfel de probleme importante pentru bolnavi.
Iar ei se simt părăsiţi de cei care îi îngrijesc.


LOCUL CERCETĂRII CLINICE ÎN CERCETAREA MEDICALĂ

CERCETAREA MEDICALĂ ARE DOUĂ DIVIZIUNI:

  • Cercetarea clinică („orientată către pacient”) are ca subiect omul bolnav şi se desfăşoară direct în practica medicală. Cercetătorul clinician este un medic care, în timp ce îşi ingrijeste bolnavii conform tuturor regulilor de bună practică medicală, le şi studiază suferinţele cu scopul de a găsi modalităţi noi de ameliorare.
  • Cercetarea fundamentală în medicină studiază boala (cauze, modul de acţiune, etc) şi părţi ale omului (celule, substanţe, mecanisme, etc). Cercetătorii respectivi sunt rareori medici şi lucrează în laboratoare înalt specializate.

CERCETAREA FUNDAMENTALĂ S-A DEZVOLTAT CONSIDERABIL

Cercetarea fundamentală a fost (şi continuă să fie) masiv susţinută financiar, atât de către Stat cât si de către Industrie. Deşi rezultatele sale practice sunt puţine şi cu aplicare tardivă, dezvoltarea sa gigantică se concretizează, între altele, în creşterea numărului de produse preluate de Industrie, mai ales de aceea producătoare de medicamente.

CERCETAREA CLINICĂ ESTE ÎN DECLIN

Numărul mare de medicamente noi rezultate din cercetarea fundamentală a determinat creşterea ponderii trialului clinic finanţat de Industrie încât acesta este acum singura formă de cercetare clinică despre care mai ştie publicul. Pentru că toate celelalte forme de cercetare clinică sunt în declin, impresia generală este că ele nici nu mai contează în raport cu trialul şi cu cercetarea fundamentală.

CAUZELE NEINTENŢIONATE ALE DECĂDERII CERCETĂRII CLINICE

  • Odată cu modernizarea, medicina s-a orientat tot mai mult către ştiinţă şi tehnică şi tinde să ignore rolul central al bolnavului şi clinicianului. Tehnicile de diagnostic (analizele) şi ideea vindecării prin tratamentele furnizate de cercetarea fundamentală sunt supraestimate orgolios în detrimentul gândirii medicului şi aspiraţiei pacienţilor către o medicină mai completă (abordare holistică) şi mai „umană”. Contactul personal este limitat, evaluarea clinică sumară, informaţia clinică minimalizată, iar relaţia medic-pacient s-a deteriorat.
  • Statul, prin institutiile academice, a finanţat preferenţial cercetarea fundamentală şi i-a incredinţat sarcina de reaşezare pe baze ştiinţifice a medicinii, limitând implicit participarea clinicii în cercetarea medicală.
  • Industria influenţează negativ cercetarea independentă şi proporţia dintre tipurile de cercetare, fiind interesată exclusiv de trialuri pentru medicamentele proprii.
  • Cercetătorul clinician „ne-trialist” nu are un statut egal cu al celorlalţi cercetători din „stiinţele vieţii” şi a devenit „specie pe cale de dispariţie”.

DE CE ESTE GRAV DECLINUL CERCETĂRII CLINICE ?

  • Pentru că stări de rău inspăimântătoare precum durerea, sufocarea, depresia şi alte simptome au nevoie în primul rînd de înţelegere şi cercetare clinică. Ele nu pot fi descrise de animalul de laborator şi nu vor fi clarificate numai prin analiza în eprubetă sau la microscop.
  • Deoarece activităţi esenţiale în medicină, precum descrierea bolilor noi sau descrierea efectelor medicamentelor noi, sunt incomplete fără contribuţia cercetării clinice.
  • Fiindcă prin cercetare clinică se îmbunătăţeşte folosirea la bolnavi a rezultatelor cercetării fundamentale, se găsesc aplicaţii noi medicamentelor existente şi se reduc costurile medicinii.
  • Pentru că specialităţile clinice noi, întemeiate pentru rezolvarea unor îmbolnăviri frecvente, se dezvoltă direcţionate exclusiv de descoperirile laboratoarelor. Oncologia Medicală este un exemplu: ştim enorm de multe despre cancer şi aproape nimic despre pacientul cu cancer.
  • Întrucât, ca urmare a înţelegerii greşite a modernizării în medicină şi a deteriorării relaţiei medic-pacient, importanţa cercetării clinice nu mai este percepută nici măcar de medici. Încă un motiv pentru ca bolnavii să aibă parte numai de jumătatea de medicină produsă în laboratoare, adresată bolii, impersonală, mecanicistă, insuportabil de scumpă.

Ca urmare a acestei dezvoltări unilaterale, deşi vindecăm mai des, omitem lucruri importante pentru bolnavi, iar ei se simt tot mai indepărtaţi de cei care îi îngrijesc.

CLINICIENII-CERCETĂTORI ÎN LUME

În general finanţarea proiectelor şi publicarea rezultatelor discriminează cercetarea clinică. De aceea cercetătorii clinicieni sunt tot mai puţini în toată lumea şi publică tot mai rar.

Conştientizarea stării de lucruri defavorabile a generat reacţii de redresare, de la luări de poziţii şi până la infiinţarea de instituţii de suport (incepând cu APOR, ”Association for Patient Oriented Research” în 2001). Corecţiile au fost până acum parţiale sau direcţionate unilateral:

  • finanţarea a crescut
  • a fost imaginată „cercetarea translaţională”, dar aceasta nu favorizează cercetarea clinică
  • este la modă ideea de medicină personalizată, bazată însă tot pe cercetarea fundamentală

Cele mai necesare măsuri întârzie:

  • reafirmarea centralităţii omului bolnav (nu a bolii, nu a medicamentului) pentru intreaga cercetare medicală
  • recunoaşterea egalităţii cercetătorului clinician cu toti ceilalţi cercetători.

CERCETĂTORII NOŞTRI

Ai noştri au probleme şi mai mari, şi în plus.

FORMARE PROBLEMATICĂ

Mulţi nu au avut parte de cele necesare formării intelectuale – ambianţă culturală, acces la informaţie, Maeştri. Ca urmare, majoritatea au renunţat, câţiva şi-au găsit mai greu drumul, unii poate incă se uzează reinventând.

ŞI MAI PUŢINI

Salarizarea selectiv mai proastă a cercetătorilor i-a indepărtat pe medici de cercetare, existenţa lor fiind mai degrabă o curiozitate prin numărul neglijabil şi cercetarea prestată ca muncă voluntară autofinanţată.

IZOLAŢI

Numărul lor mic nu a permis schimbul de idei sau constituirea de echipe de lucru.

CU TEAMĂ DE A PUBLICA

Lipsa finanţării si izolarea are consecinţe detrimentale în formarea cercetătorului, în metodele lui, în informarea şi procurarea materialelor de care are nevoie, în comunicare. Cercetătorul se teme de provincialismul său intelectual, de a nu fi „descoperit încă odată roata”, de a nu fi recepţionat neprietenos de comunitatea ştiinţifică… Este o stare ce descurajează publicarea rezultatelor cercetării proprii.

PE CONT PROPRIU SAU ÎN DILEMĂ ETICĂ

Lipsit de susţinere, cercetătorul trebuie să îşi asume responsabilităţile, timpul, cheltuiala şi riscul aproape total de insucces.

Alternativa este asigurarea succesului cu preţul unor concesii care pot avea implicaţii etice negative.

CERCETARE CLINICĂ ÎN ROMÂNIA ?

În ţara noastră cercetarea clinică actuală este bine reprezentată de trialul clinic finanţat de Industrie. Restul cercetării clinice (cercetarea originală) nu mai există însă de multe decenii decât ca activitate a câtorva indivizi. Cauzele sunt cele generale ale declinului clinicii la care se adaugă cele care explică exodul medicilor. A discuta despre cercetare pe acest fundal pare ridicul.

Şi totuşi, cercetare a existat de când lumea, necondiţionat mereu de dotare. Cu siguranţă, existenţa unui suport tehnic, financiar şi organizaţional este importantă. Dar aceia care au stofă de cercetător, într-un fel sau altul, se vor exprima original chiar dacă educaţia lor este problematică, cadrul socio-profesional nepotrivit, iar succesul public intârzie.

Spre deosebire de cercetarea fundamentală care este costisitoare şi produce rareori rezultate aplicabile, cercetarea clinică necesită investiţii mici şi este aplicabilă rapid, uneori imediat.

Pentru medicii români condiţiile pentru cercetarea clinică originală sunt mai bune în ţara noastră decât în alte părţi (unde şansa de afirmare în cercetarea clinică nu este mai mare).